Daca am sta un pic de vorba despre. . . bunul Dumnezeu sau despre omul zidit ?. . .

  “ A privit de jur imprejur cu teama. Dar printre firele de iarba nu putea sa vada toate pericolele. Asa ca s’a ridicat in genunchi. . . Nu a fost de ajuns. . . A avut nevoie de 1.000.000 de ani ca sa se inalte pe picioare. La inceput, privea ametit fara sa priceapa prea mult dar dupa alta 100.000 de ani, era sigur pe el si s’a hotarat sa priveasca in jurul sau. . .  peste tot, nu era decat intunericul adanc si nesfarsite stele ce sclipeau ca ochii unei fiare. . . Atunci, cu mainile tremurande, a luat o piatra. . . Si a asezat’o cu multa grija. . . Apoi a luat o alta piatra, pe care a pus’o cu multa atentie peste cea dintai. Dupa 1.000 de ani era la adapost, inconjurat de un zid inalt pana la stele ! Nimic nu’l mai speria, pentru ca nimic nu’l mai putea atinge !

    Dar cand a incuiat poarta si cheia a aruncat’o, a uitat sa scoata din casa nelinistea care’l bantuia. . . Din momentul acela nu au mai ramas intre ziduri decat ei doi : el si frica aceea care nu avea inca trasaturi . . . nici nume . . . doar ochi, multi ochi care’l pandeau din intuneric! Mai exista insa o speranta, fragila e adevarat dar . . . era ultima : sa gaseasca cheia ! . . .”

   Cam asa incepe albumul “ LE MUR “. . . Finalul nu este mai optimist. Cand in sfarsit putem sa contemplam cu oroare din exterior “ ZIDUL “, vedem ca inscriptia mazgalita pe el nu ne lasa nici o speranta : “ LASCIATE OGNI SPRERANZA VOI CH’ENTRATE “. . . Mai exista insa o speranta, fragila e adevarat dar e ultima : poate Dante s’a inselat . . .